In copilarie am crescut la parter, nu am avut ceea ce in filme se numeste „o priveliste”. astazi gasesc o placere in a vedea cum se scurge ceata peste acoperisuri, cum se strecoara printre blocuri si invaluie cartierul adormit. imi place sa privesc pe furis vietile a mii de furnici asemeni mie. rolul de observator imi ofera un calm al detasarii. coroanele copacilor, acoperisul blocurilor, partile laterale ale parcarilor, centrala termica, sunt toate un mic puzzle panoramic menit sa aduca liniste si calm noptii.
Si un smile in titlu ca amintire a faptului ca nu ne luam prea in serios sau prea tragic. Pe aici pluteste optimismul, singurul mod acceptabil de a trai si interpreta viata. Cu tarie si asumare, cumva 🙂
Silvienoire's Blog 